În copilărie, din ai cărei ani, câțiva, i-am trăit la cinci minute de mers pe jos, fără grabă, de stadionul Dinamo, s-a întâmplat, rar, dar s-a întâmplat, să aud un refren în „Ștefan cel Mare”. De pildă, când Steaua a câștigat acolo, sau Sportul Studențesc-chiar cu 5-0!-, galeria învingătorilor cânta un refren. „Unde e Dinamo!? Uundee eee Diiinaaamoo?”.
De regulă, chiar și în acele momente mai proaste, Dinamo era pe primul loc. Sau poate pe locul doi. În cel mai rău caz, era pe trei, dar nu mai jos. Refrenul se ocupa însă doar de situația din acea partidă, din după amiaza aia norocoasă pentru ceilalți. O ironie.
Au trecut 40 de ani, poate, de când făceam drumul pe jos din Strada Barbu Momuleanu, numărul 29, până la stadion. Și l-am făcut de multe ori, deși aproape mereu era același meci: Dinamo domina, ataca, își asfalta adversarul și câștiga. Avea totul de partea ei: jucători magnifici, antrenori geniali, puterea Ministerului de Interne, dacă era cazul, și arbitrii, tot dacă era cazul. Și mini tradiția tânărului stat socialist în care trăiam. Acolo era Dinamo!
Dinamo a ajuns pe pe ultimul loc. Ultimul-ultimul. La refrenul mult vocalizat de acum câteva decenii, avem un răspuns halucinant, dar perfect explicabil și, ce cred eu că e cel mai rău aspect dintre toate, un răspuns care e adevărat. Dinamo e unde merită.
Pe ultimul loc, acolo e azi Dinamo, și e corect acolo, nu e o mistificare a valorii ei.
Știm, o spun comentatorii la fiecare meci, ca și cum ar trebui să nu uităm, Dinamo nu a mai câștigat din 2 August. Știm, joacă prost. Știm, jucătorii care îmbracă tricoul alb-roșu nu sunt, în marea lor majoritate, de valoarea primei ligi din România. Știm toate acestea.
Dar, nimeni nu spune de ce se întâmplă tot ceeea ce se întâmplă la Dinamo.
Pentru că Dinamo nu mai Dinamo, s-a transformat în altceva. De aceea joacă așa, de aceea au năpădit-o astfel de fotbaliști, de aceea a rămas cu cel mai învechit stadion dintre toate, de aceea acolo e o continuă și de neînțeles stare de avarie. Pentru că Dinamo, în anii care au trecut de la ultimul titlu, 14 la număr, a început un amplu proces de disoluție a autorității, dar mai ales a identității.
„Dinamo și Steaua te băteau de la vestiare, era de ajuns să le vezi tricourile și te scufundai în teamă și făceai repede calculul, în gând, prin care să nu iei multe”. Fraza asta mi-a spus-o, cândva, un mare dinamovist, care, a avut apoi ocazia, să și joace împotriva echipei lui de suflet și care a rămas, probabil pentru totdeauna, cel mai mare fotbalist din istoria clubului, Florea Dumitrache, zis “Mopsul”. Eram împreună la o emisiune, la TVR Internațional, în ianuarie 2006, și vorbeam despre anii lui de la Jiul și de la Corvinul, după ce părăsise „Ștefan cel Mare”. „La Pitești ți-era frică de Dobrin, la Craiova, de public. Dar cu Dinamo și Steaua…”
Să căutăm însă o explicație, dincolo de aceste recursuri la memorie, deși credința mea este că mai ales raportându-se la trecut, „câinii” au o șansă. Poate ultima. Dinamo e pe loc de retrogradare în clasament, e clar, pentru că e tot la retrogradare în ceea ce înseamnă reperele importante care contează la fotbal: valoarea jucătorilor, situația juridico-financiară (e la a doua insolvență deja!), starea și condiția stadionului, atacurile pe cât de nedrepte, pe atât de neașteptate, din partea unor foști jucători, cantitatea de speranță insuflată, care nu bate decât dinspre oamenii care formează DDB, și nu doar o cantitate mare de speranță vine de acolo, ci și una de bani. Aici, în partea din urmă a frazei, am ajuns însă la lucrurile bune, care pot aduce Dinamo înapoi, în lumea celor ce contează. Dar DDB nu poate juca ori antrena.
Mircea Rednic e însă unul dintre cei care pun umărul la asta, primul dintre toți. Convulsiile prin care trec, și el și jucătorii, sunt explicabile prin faptul că prea mult s-a așteptat ca doar acele tricouri, despre care îmi vorbea „Mopsu’”, să fie de ajuns pentru a învinge. Dar tricourile trebuie îmbrăcate, dacă nu de valori, măcar de caractere.
Nu e bine în vestiar pentru că e prea mult zgomot în vestiar. Acolo Rednic lucrează în afara orelor de tură normală, iar pentru unii e prea greu, prea mult și prea târziu. Scriu nu pentru că știu sau am înțeles ce e de făcut, ci pentru că sunt convins că Mircea Rednic știe cum să prindă roata acestei curse nu pentru evitarea retrogradării, ci pentru a o prinde pe cea a supraviețuirii. Retrogradată, Dinamo intră în faliment. Mă tot gândesc: va mai putea ieși din acea stare de disperare și disoluție, vreodată?
Vorbim toți fără să înțelegem ce e acolo. Totul e dificil de explicat și cel mai ușor pare a fi să abandonezi, să cauționezi un jucător sau altul, să încerci să explici prin aducerea în discuție a lui Cortacero, a lui Negoiță sau mai știu eu cui. Nu mai e o soluție nici asta, dacă a fost vreodată. Acum, când e ultimul recurs la ultimul apel, ca într-un curs de supraviețuire predat în timp ce e studiat, totul e în mâna lui Mircea Rednic, sau ar trebui să fie. E singurul care încă știe ce știa cel mai mare dintre toți, Mopsu’. E singurul care cunoaște cât de greu e un tricou în adresa aceea de pe Șoseaua Ștefan cel Mare.
Unde e Dinamo? De data asta, ca o miză de totul sau nimic, în puterea lui Rednic, și în credința unor oameni cu care mă mai certam prin curte pe la Generală 15, sau pe Tunari. Sau a copiilor lor. Altfel, deocamdată, ultima.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER